Train de vie (1998) sau în traducere “Trenul vieții” este în opoziție cu ceea ce se numeau trenurile morții în care erau duși evreii către lagăre pentru a fi torturați și uciși în timpul celui de-al doilea război mondial de către regimul nazist. Radu Mihăileanu îl numește comedie și într-adevăr, folosește acest gen pentru a scoate în evidență lucruri cât se poate de serioase.
Făcut după cartea The Whale Rider (călărețul de balene) a scriitorului Witi Ihimaera, Whale Rider (2002) este un film despre un popor războinic. Māori. Și când spun războinici mă refer la cei care nu se tem să se lupte piept la piept, ca în jocul de rugbi pe care îl domină până în ziua de azi. Nu mă refer în nici un caz la cei care au impresia că apăsarea unui buton și aruncarea de bombe și rachete i-ar molipsi de spiritul de luptători. Aceia sunt doar fetițe fricoase îmbrăcate în haine de băieți mari.
Este timpul un crâmpei din veșnicie sau veșnicia este timpul dus la infinit? Sau, oare, eternitatea este de fapt în afara timpului? Înainte de a fi fost făcut timpul și după terminarea lui, folosind în mod evident, forțat cuvintele „înainte” și „după”. Și atunci, cu adevărat, omul care se apropie de Dumnezeu, iese în afara timpului și intră în veșnicie?
WALL·E (2008) este un film realizat sub formă de desen animat de către cei de la Pixar. Totul se petrece într-o lume imaginară, post-apocaliptică în care Pământul este plin de deșeuri și a fost părăsit de oameni care au fugit în spațiu, lăsând roboții să facă curat pentru o vreme. Inițial fusese gândită ca o vacanță de 5 ani pentru pământeni dar lucrurile au luat o întorsătură neașteptată. Roboții s-au defectat și nu a mai făcut nimeni curat. Nu toți roboții pentru că unul singur a rămas și și-a continuat tenace munca. Numele unui robot de obicei vine de la utilitatea lui iar pe acesta îl chema WALL·E care înseamnă Waste Allocation Load Lifter – Earth Class adică „ridicător și cărăuș de deșeuri de pe Pământ”.
Comisia Zürich este prezentat de multe ori pe nedrept ca fiind un roman polițist. Doina Popescu reușește să scrie ceea ce s-ar numi un roman complet. Cu personaje foarte bine conturate, cu intrigi multiple care urmăresc vieți de oameni. Crime, povești de dragoste, război, afaceri care mai de care mai murdare, oameni care se ridică din mocirla în care s-au afundat o viață și oameni care se afundă și mai mult. Are și câteva incursiuni filosofice. Unele dintre ele te pun pe gânduri în timp ce nu te iartă de la o porție sănătoasă de râs așa cum este povestea unor nume cum ar fi Napoleon Picioruș și popa Ghiță iar altele te afundă în meditație cum ar fi echilibrul între „a avea” și „a fi” despre care se spune că ar aduce fericirea omului care știe să-l stăpânească.
Cineva mi-a recomandat filmul „Hachiko: A Dog's Story” (2009) cu Richard Gere. Și pentru că nu mă așteptam să fie un film nou, original, i-am căutat și strămoșii. Un film japonez, „Hachikô monogatari” (1987) făcut după cartea lui Kaneto Shindô, scrisă la rândul ei după povestea reală a unui câine. Remake după 22 de ani. Le-am văzut pe amândouă, în ordine cronologică, evident. De obicei când e vorba de remake-uri vreau să văd originalul mai întâi. Probabil ca să-mi bag bine în cap că „evoluție” este doar un cuvânt în dicționar, nu are nimic de a face cu modul în care se mișcă societatea.
