Comisia Zürich

Comisia Zürich este prezentat de multe ori pe nedrept ca fiind un roman polițist. Doina Popescu reușește să scrie ceea ce s-ar numi un roman complet. Cu personaje foarte bine conturate, cu intrigi multiple care urmăresc vieți de oameni. Crime, povești de dragoste, război, afaceri care mai de care mai murdare, oameni care se ridică din mocirla în care s-au afundat o viață și oameni care se afundă și mai mult. Are și câteva incursiuni filosofice. Unele dintre ele te pun pe gânduri în timp ce nu te iartă de la o porție sănătoasă de râs așa cum este povestea unor nume cum ar fi Napoleon Picioruș și popa Ghiță iar altele te afundă în meditație cum ar fi echilibrul între „a avea” și „a fi” despre care se spune că ar aduce fericirea omului care știe să-l stăpânească.

Doina Popescu nu face economie de a istorisi o grămadă de povești cu tâlc în interiorul romanului, prin gura personajelor. Folosește povestirea în povestire taman cum ai face dacă ai sta de vorbă cu un om lângă tine și ați depăna amintiri din când în când. Și alternează aceste perioade de respiro în care spune povești cu perioadele în care evenimentele se succed cu repeziciune în goana mașinilor sport. Doinei îi plac motoarele, mașinile puternice și viteza și este normal să fie așa odată ce este și pilot sportiv. Prin urmare le împrumută și unora dintre personaje, în special celor feminine, din pasiunea ei pentru viteză și cai putere. Atât Rose cât și Edith sunt cunoscătoare în ale mașinilor. Edith este chiar o expertă în pilotarea bolizilor care se simte în largul ei discutând cu Ian Weiss, un pilot de curse, sau luând masa de două ori pe săptămână la clubul auto.

Conflicte de genul Vlaicu – Dobritza și mai apoi Corvin – Dobritza mențin un suspans pe parcursul întregului roman. Cartea se termină așa cum s-ar termina orice episod mai lung sau mai scurt din viața cuiva. Fiecare sfârșit poate fi considerat un nou început. Nimic nu se termină cu adevărat niciodată.

Romanul Comisia Zürich nu pictează personaje alb-negru ci foarte colorate și vii și pline de nuanțe. Astfel, personajele pe care le-am putea numi pozitive, au și ele scăpările lor. Nu sunt chiar Feți Frumoși și Ilene Cosânzene din poveste. Iar cei care fac răutăți, au ocazional înclinații spre sensibilitate, spre dragoste, spre omenie și spre dreptate. Altfel spus, autoarea reușește să creeze personaje foarte complexe. Dacă a scris din viețile unor oameni pe care i-a cunoscut sau dacă a inventat totul, probabil că nu vom afla niciodată. Un romancier trebuie să păstreze o anumită doză de mister în jurul personajelor și mai ales să nu-și deconspire sursele de inspirație. Totuși, personajele din Comisia Zürich sunt foarte credibile, foarte reale și acesta este unul dintre lucrurile care dau o valoare deosebită acestei cărți.

Nu este deloc o scriere superficială în care să fie tratate o serie de intrigi care într-un final se rezolvă și cu asta se pune punct. Este un capitol parcă luat din viețile zbuciumate ale unor oameni din timpul războiului și din perioada imediat următoare.

Este unul dintre romanele care s-ar preta foarte bine pentru un scenariu de film. Cu siguranță ar fi un film românesc mult peste ceea ce s-a făcut în ultimi 10 ani pe la noi. Mai rămâne de văzut cine se bagă să-l facă pentru că, fără discuție, chiar și un scenariu bun poate ieși prost din mâna unui regizor care nu prea știe ce vrea de la peliculă. Sper însă că dacă va ajunge vreodată pe ecran, cartea aceasta să aibă parte de un maestru al luminilor și umbrelor care să scoată din ea tot ce este mai valoros.