Taina veacurilor – Unirea timpului cu eternitatea în rugăciunile Bisericii

Este timpul un crâmpei din veșnicie sau veșnicia este timpul dus la infinit? Sau, oare, eternitatea este de fapt în afara timpului? Înainte de a fi fost făcut timpul și după terminarea lui, folosind în mod evident, forțat cuvintele „înainte” și „după”. Și atunci, cu adevărat, omul care se apropie de Dumnezeu, iese în afara timpului și intră în veșnicie?

Nu din punct de vedere filosofic încearcă părintele Ioan Valentin Istrati să lămurească aceste lucruri. Nu întorcând cuvintele pe toate părțile pentru a justifica o concluzie apriorică analizei cum s-a întâmplat la mulți dintre scolastici. Cartea „Taina veacurilor” este efortul cinstit al unui teolog ortodox în a lămuri problemele legate de timp și eternitate. Autorul caută în slujbe și în rugăciunile Bisericii explicații referitoare la ce este timpul, ce este eternitatea și cum se poate face legătura între cele două.

După ce ne trece prin „istoria timpului” și ne arată cum era văzut timpul de către culturile antice, păgâne. Cum Chronos a fost cel care se hrănea cu propriile progenituri. Separarea timpului de evenimentele care se petrec în el făcută de pitagoreici, personificarea timpului, credința că este necreat, Marele An al lui Heraclit la fel ca și timpul în cultura occidentală sunt trecute în revistă destul de sumar deoarece nu reprezintă scopul studiului și al cărții. Tot aici vorbește despre problemele de care s-a lovit Toma de Aquino încercând să rezolve „dilema libertății umane, continuând să susțină neschimbarea lui Dumnezeu și implicit predestinarea, care intră în conflict cu existența liberului arbitru”. De asemenea spune despre teoria protestantă care renunță „la libertatea voinței omenești în favoarea predestinației, pentru a-și confirma teoria mântuirii prin credință (impusă din veci) și a Bisericii nevăzute, alese de Dumnezeu din eternitate”. Copernic, Spinoza, Kant, Emile Boutroux, Heidegger și mulți alții sunt trecuți în revistă, fiecare cu propria privire și înțelegere a timpului.

După această scurtă „istorie a timpului”, Ioan Valentin Istrati trece la lucruri mult mai serioase. Începe să caute răspunsuri în textul scripturilor, al slujbelor și al rugăciunilor. Evident, începe cu vechiul testament și modul în care era înțeles timpul de vechii iudei pentru ca, apoi, să urce încet pe firul scrierilor scripturistice spre o mai bună înțelegere a acestei noțiuni aproape abstractă.

Într-un final, cartea caută în fiecare sărbătoare a Bisericii lămuriri și explicații referitoare la timp și la veșnicie. Pe parcursul acestei căutări devine evident, nu o dată și nu dintr-o singură sursă, faptul că unirea timpului cu eternitatea se face doar în rugăciune, prin dragoste. Dragostea omului pentru Dumnezeu și pentru aproapele lui care îl scoate din statutul de creație oarecare și îl pune în lumina Creatorului. Euharistia, care de fapt este cea mai mare rugăciune existentă, cea mai mare dovadă de dragoste și singura care ne unește în mod palpabil cu Dumnezeu, nu este nici ea trecută cu vederea într-o carte de asemenea proporții.

Nu este o carte ușoară, în nici un caz nu vă așteptați să o citiți în două după-amieze. Cele aproape 500 de pagini sunt pline de sensuri în fiecare paragraf și în fiecare rând. Cuvintele în greaca veche la care de multe ori se face referire, nu vă vor trimite neapărat la dicționar. Eu nu știu greacă veche și totuși am putut să o citesc sărind pur și simplu peste cuvintele respective. Chiar și așa, spuneam că nu este deloc o carte ușoară. Nici nu ar avea cum să fie. Este un studiu profund și aprofundat. Este de asemenea o experiență foarte interesantă și frumoasă pentru orice om care vrea să urmărească procesul de gândire al unui teolog ortodox.